Hardware

Cum sa-ti alegi un TV tuner

Este sloganul stilului de viata al secolului XXI: o gaina in fiecare oala, o masina in fiecare garaj si un PC in fiecare camera. De fapt, PC-ul a reusit mai mult decat sa inlocuiasca televizorul, ca ãpunct de intalnireÓ pentru membrii familiei – pentru multi oameni (inclusiv pentru mine) el este televizorul.tuner.jpg

* Ce trebuie sa stii

Un TV tuner este o componenta a PC-ului care iti permite sa urmaresti programele TV pe computer. Majoritatea TV tunerelor functioneaza si ca placi video de captura, permitand inregistrarea programelor de televiziune pe hard disc. Aproape toate modelele pot functiona si ca radiouri FM: asta pentru ca spectrul radioului FM se gaseste intre canalele 6 si 7 de televiziune, iar sunetul TV foloseste aceeasi modulatie ca FM-ul.
Exista doua tipuri de TV tunere: externe si interne. Tunerele externe sunt plasate, evident, in afara computerului si sunt atasate, de obicei, printr-o conexiune USB. Tunerele interne sunt, in general, placi PCI sau PCI Express pe sloturile interne ale placii de baza. Exista si placi video care au functia de tv tuner integrata (de exemplu, familia All-In-Wonder de la ATI).
Majoritatea tunerelor interne efectueaza intreaga procesare de semnal necesara pentru a converti un semnal radio intr-o imagine pe ecran; unele chiar folosesc legaturi directe intre placa de sunet si placa video, pentru a ãsariÓ complet peste procesor. Tunerele externe pot converti semnalul fie in redare video care poate fi afisata direct pe ecran, fie intr-un format intermediar ca MPEG; in ambele cazuri este nevoie de procesor pentru a directiona imaginea catre ecran. Exista si TV tunere bazate pe radio software: tunerul ofera doar redare radio de baza; procesarea semnalului, necesara pentru a transforma semnalul radio intr-o imagine, este efectuata in totalitate de procesor. Acest tip de TV tunere este foarte rar.
Recent au aparut si TV tunere care au suport pentru televiziunea digitala; un tuner care afiseaza imagine HDTV pe un monitor de computer este in mod obisnuit mult mai ieftin decat un sistem TV high-definition, insa, evident, cu un ecran fizic mai mic.

* La ce trebuie sa se uite un cumparator

Exista cateva caracteristici de baza dupa care ar trebui sa se ghideze oricine doreste sa achizitioneze un astfel de aparat. Acestea au fost coordonatele dupa care s-au ghidat si colegii mei la testul de TV tunere pe care l-ati putut citi in numarul din luna ianuarie:
– Acordul fin: este considerat un punct esential intrucat nu intotdeauna, in urma scanarii automate a programelor, imaginea este foarte clara si in acest caz trebuie intervenit ãmanualÓ pentru o stabilire mai fina.
– Scalarea ferestrei: de cele mai multe ori iti doresti sa poti face si altceva pe PC, in acelasi timp cu urmarirea programelor TV. Asadar, posibilitatea de micsorare la o dimensiune dorita a ferestrei TV iti lasa suficient spatiu pe desktop pentru browsare pe Web, editare documente, mesagerie instantanee etc.
– Preview de canale: o functie foarte utila atunci cand vrei sa vizionezi mai multe canale simultan cu actualizarea acestora la un anumit interval de timp pe care il poti preselecta. De obicei, numarul de canale care pot fi urmarite simultan variaza de obicei intre 4 si 24 si este dependent de softul utilitar folosit impreuna cu modelul respectiv de tuner.
– Time shifting: o functie cu ajutorul careia poti programa computerul sa inregistreze o anumita emisiune. Intervalul de timp poate fi presetat. De retinut ca pentru o captura buna trebuie sa ai un calculator performant.
– PIP Playback: sau ãpicture in pictureÓ care permite deschiderea unui fisier video concomitent cu un canal TV sau a doua canale simultan.

* Puncte cheie

Exista cateva aspecte cheie la care trebuie sa fii atent ca sa-ti dai seama de calitatea unui TV tuner. Iata care sunt cele mai importante:
Usurinta instalarii, configurarii si utilizarii ulterioare.
– Facilitatile TV: pe langa functiile punctate mai sus, existenta unei telecomenzi si, mai ales, posibilitatea de scanare automata/manuala si acordul fin.
– Facilitatile radio
Facilitatile VCR: in principal posibilitatile de captura video in diverse formate si tipurile de conectivitate (intrari/iesiri); standardele suportate: PAL BG/DK, SECAM, NTSC etc.
– Calitatea capturii: captura trebuie sa aiba o rezolutie cat mai mare si o calitate cel putin acceptabila; tipul capturii: AVI, MPEG 1-4 etc.
– Pachetul de software: programele care vin odata cu tunerul in sine sunt foarte importante pentru configurarea si utilizarea corespunzatoare a unui tuner.
Foarte important: firma producatoare a chipset-ului si firma producatoare a placii trebuie sa aiba un nume cel putin recognoscibil, daca nu de elita.
Important pentru vitor: este recomandat ca tunerul sa suporte un standard de televiziune digitala.

* De ce ai nevoie

– Un PC “decent” cu minim un procesor Pentium III (peste 500 MHz) si cel putin 10 GB liberi pe hard disc (vei avea nevoie de mai mult spatiu pentru stocare daca vrei sa-ti inregistrezi emisiunile preferate).
– O modalitate de a introduce semnal TV in computer. Ar putea fi o placa video cu un TV tuner atasat sau o placa de tuner PCI dedicata sau un tuner box pe USB (acesta din urma avantajeaza utilizatorii de notebook-uri).
– Software pentru “manevrarea” hardware-ului (schimbarea canalelor, volumul s.a.) si pentru administrarea input-ului si output-ului video. Majoritatea tunerelor sunt livrate cu toate aplicatiile de baza de care ai nevoie.

De ce nu booteaza Windows cu o noua placa de baza?

Daca v-ati cumparat o noua placa de baza si ati montat-o, s-ar putea sa aveti probleme in ceea ce priveste bootarea Windows. Iata ce pasi trebuie sa parcurgeti:

– mai intai, asigurati-va ca hard discul este atasat la placa de baza, si ca aceasta il recunoaste. Puteti face asta din BIOS-ul PC-ului dvs., dar optiunile difera de la BIOS la BIOS, astfel ca nu se poate spune exact cum sa faceti.
Intrati in setup-ul PC-ului apasand o tasta speciala inainte ca Windows sa se incarce; un mesaj ce va spune ce tasta sa apasati este afisat imediat ce porniti sistemul.
Cautati prin meniurile BIOS setari pentru hard drive-uri si apoi asigurati-va ca drive-ul dvs. este in secventa de bootare a sistemului. S-ar putea sa fie nevoie sa cautati hard discuri, dar de obicei BIOS-ul le cauta automat.
Daca setup-ul PC-ului nu poate recunoaste drive-ul, incercati sa redeschideti computerul, verificand toate conexiunile de pe placa de baza si hard disc si apoi restartand sistemul.

– o alta posibilitate ar fi ca sursa de putere sa fie neadecvata pentru noua placa de baza. Verificati documentatia placii dvs. pentru a gasi numarul de wati pe care producatorul il recomanda.

– daca hardware-ul este OK, bootati sistemul de pe o discheta pentru a vedea daca toate fisierele necesare sunt accesibile pe hard drive. Daca acesta foloseste foloseste formatul FAT32, orice discheta bootabila este suficienta. Daca foloseste formatul NTFS, descarcati (pe alt sistem) NTFS Boot Disk, care va pregati o discheta bootabila care sa poata citi hard drive-uri NTFS.

Sursa: Pcworld

Cum sa conectezi notebook-ul la TV-ul tau

Majoritatea laptopurilor care se intalnesc pe piata combina placerea distractiei cu tot ceea ce inseamna lucrul de zi cu zi. Cu setarile corecte va puteti atasa rapid si sigur computerul portabil la televizorul din camera de hotel, de acasa sau de la prietenul vostru de acasa. De asemenea, va puteti vedea prezentarile realizate in Microsoft PowerPoint pe un ecran sensibil mai mare decat cel de 15 inci al notebook-ului.

Conectarea computerului la un periferic de iesire – cu precadere televizorul – in scopul de a viziona filme de pe DVD nu este o chestiune foarte grea. Principalul subiect asupra caruia ar trebui sa va concentrati atentia este partea de conectivitate, restul fiind simple formalitati. Noile interfete DVI (Digital Video Interface) si S/PDIF (Sony/Phillips Digital Interface) sunt extrem de raspandite, asa ca solutiile reprezinta o apropiere rapida de rezolvare a problemei de conectare a celor doua dispozitive.

Pasul 1: Inserati DVD-ul

Introduceti discul DVD in unitatea disponibila pe laptopul vostru. Cateva modele de computere portabile permit utilizarea drive-ului DVD fara a mai incarca sistemul de operare. Cu toate acestea ar fi bine sa intrati in Windows sau in orice alt sistem de operare folosit si sa verificati setarile legate de rezolutie.

Daca e prea mare, este posibil ca imaginea pe televizor sa nu poata fi dispusa.

Pasul 2: Realizati conexiunile

Pentru a putea viziona filmele pe TV, notebook-ul vostru trebuie sa beneficieze de iesire TV-out. Dupa cum o spune si numele, porturile de acest gen va permit sa folositi televizorul pe post de monitor. Majoritatea laptopurilor de pe piata beneficiaza de astfel de porturi, cu exceptia unor modele ãultraportabileÓ care din considerente constructive elimina atasarea unor astfel de porturi. Ele sunt sacrificate pentru alte facilitati mult mai utile (de conectivitate, in principal).

Conectorul TV-out traditional este un port

S-Video. S-Video ofera o calitate a imaginilor foarte ridicata, in comparatie cu conectorii clasici compozit, numiti si RCA. Dupa ce ati verificat existenta portului, urmatoarea miscare este sa conectati un cablu S-Video spre televizor. Pentru a beneficia de cea mai buna calitate a semnalului transmis, este de preferat sa nu folositi un cablu prea lung (care sa piarda semnalul), cu o lungime de cel mult 2 metri si conectori auriti.

Pasul 3: Conectarea audio

Pentru partea de semnal audio veti avea nevoie de un cablu care conecteaza iesirea de casti a laptopului (jack) la una dintre intrarile audio pentru difuzorul din stanga sau dreapta. Din fericire, aceste tipuri de cabluri nu sunt scumpe, deci nu va fi nevoie de o investitie mare.

Pasul 4: Setarile televizorului

In acest moment va trebui sa va hotarati asupra intrarii video pe care o veti folosi la televizor pentru a putea vizualiza imaginile de pe laptop. Daca deja aveti un player DVD acasa, este foarte posibil sa fiti familiari cu modalitatea de schimbare a intrarilor video.

Pasul 5: Stabiliti setarile notebook-ului

Pentru a putea viziona discuri DVD de pe laptopul vostru, cu siguranta veti avea nevoie de niste schimbari in setarile placii video. Tot ce aveti de facut este sa intrati in meniul Properties al placii video si sa comutati iesirea de pe monitor pe TV. Majoritatea placilor grafice care echipeaza aceste tipuri de computere dispun de un driver foarte prietenos care nu va va da batai de cap. Ce-ar mai ramane? Discul DVD si o canapea pe care sa va asezati confortabil. Pacat ca drive-ul de care beneficiaza notebook-ul nu are si o telecomanda.

Sursa: Pcworld

Cum sa cresti performanta retelei

Din cauza factorilor de trafic este foarte posibil ca la un moment dat reteaua sa fie congestionata, volumul de pachete de date tranzactionate este un factor care poate influenta decisiv performanta retelei.

Intr-un astfel de moment decizia de a diviza reteaua in subretele interconectate poate reprezenta o solutie optima pentru a izola traficul excesiv si a crea o fluenta a traficului care sa permita utilizarea eficienta a performantei retelei.

In acest articol vom descifra impreuna tainele subretelei, cum functioneaza si cum putem sa cream subretele pentru a obtine performanta maxima.

Ce este subreteaua?

La o privire de ansamblu, subreteaua este o divizare a unei retele TCP/IP in subretele mai mici si mai usor de administrat, conducand astfel la diminuarea excedentului volumului de trafic tranzactionat si imbunatatind performanta si eficienta utilizarii. Trebuie retinut ca reteaua va fi la fel de flexibila din punct de vedere al comunicarii, deoarece subretelele vor fi interconectate.

Fara a leza intr-un fel sau altul comunicarea intre subretele, traficul va fi practic izolat in subreteaua in care a fost generat, depasind limitele acesteia numai in cazul in care se adreseaza unui utilizator dintr-o subretea adiacenta.

Este subreteaua relevanta?

Scopul principal al crearii subretelei este acela de a elibera reteaua de congestia cauzata de traficul excesiv. Congestionarea retelei a fost o problema mult mai dramatica in trecut, atunci cand se utilizau in mod traditional numai hub-uri si switch-uri in retea. Cand nodurile retelei sunt interconectate intre ele printr-un hub, reteaua actioneaza ca un singur domeniu de coliziune. Aceasta inseamna ca daca un expeditor trimite un pachet de date catre un destinatar, toate computerele din retea vor putea vedea acest pachet spre identificarea destinatarului, dar in final il va primi doar cel caruia ii va fi destinat.

Problema acestei retele este ca daca se vor expedia simultan cel putin doua pachete de date de catre doi utilizatori din retea, acestea vor intra in coliziune si datele vor fi distruse. Ulterior, calculatoarele vor astepta o reactie de raspuns si in lipsa acesteia vor retransmite mesajul catre destinatar. Coliziunile ocazionale nu constituie o problema, insa un exces de coliziuni in retea poate duce chiar la dezafectarea acesteia.

Utilizarea switch-ului a putut rezolva aceasta problema, reusind directionarea pachetelor de date direct de la sursa catre destinatar, permitand astfel o fluenta a traficului pe care hub-ul nu ar fi putut sa o ofere. Dar revenind la intrebarea de fond, se ridica problema relevantei unei subretele in cazul conectarii prin switch-uri.

Raspunsul depinde de fapt de cum este implementata reteaua si de performantele acesteia.Trebuie retinut faptul ca switch-ul ajuta numai in cazul in care pachetul de date este identificat ca fiind trimisa unui anume utilizator din retea, restul traficului va urma in continuare traseul mentionat pentru identificarea destinatarului. In acest caz subreteaua este relevanta fie pentru limitarea traficului, fie pentru situatiile in care exista locatii multiple conectate intre ele printr-o conexiune WAN destul de lenta.

Planificarea si amplasarea subretelei

Deoarece impartirea unei retele in mai multe subretele poate cauza prejudicii mai mari, daca nu este planificata corespunzator, este recomandat sa alocati un timp suficient de mare acestei activitati de analiza si pregatire a crearii subretelelor.

Cum trebuie sa arate subreteaua? Initial ea va avea topologia geografica, considerand fie mai multe locatii, fie divizarea locatiei. Un amanunt important, dar nu absolut necesar este ca orice facilitati separate de legaturi WAN trebuie considerate ca facand parte din subretele diferite. Acest amanunt nu este limitativ, deoarece pot exista subretele cu multe facilitati subordonate, insa este o optiune de luat in seama pentru a obtine o mai buna performanta a retelei.

Un criteriu de organizare si planificare a retelei trebuie sa fie de asemenea si ãconcentratiaÓ de utilizatori dintr-un departament, cum se intampla atunci cand avem de-a face cu o singura locatie, fara a exista conexiuni cu locatii externe. Intr-un astfel de caz se pot implementa subretele, insa topologia lor nu va fi la fel de clara. Asadar elementele pe baza carora trebuie facuta divizarea trebuie sa fie cat mai stabile. Astfel mai curand de a crea o retea pe departamente, care pot fi mutate total sau partial dintr-un loc in altul, este de recomandat sa se creeze o retea pe criteriul locatiilor fixe (spre exemplu, etaje, aripi de cladire etc). Astfel se va permite o flexibilitate mai mare in privinta actelor de administrare a utilizatorilor de zi cu zi.

Planul incepe sa prinda contur, insa este nevoie de cateva detalii in plus: unde vor fi amplasate echipamentele hardware? Subretelele create vor fi interconectate printr-un router, care de preferat nu va fi acelasi cu cel utilizat pentru conexiuena Internet. In acest caz vor trebui estimate costul, amplasamentul, facilitatile si modelul de router de care este nevoie, dar si locul in care se va face interconectarea. Pe de alta parte, fiecare subretea va avea nevoie de hub-uri si switch-uri proprii, conectarea prin aceleasi echipamente ar conduce in fapt la negarea scopului final al subretelei – inlaturarea traficului excesiv.

In cele din urma trebuie avut in vedere locul in care va fi amplasat serverul. Acest mic amanunt este de natura a influenta usurinta accesarii serverului de catre utilizatori. Amplasarea lui intr-o alta subretea ar ingreuna traficul. Solutii pentru aceasta problema putem identifica in functie de urmatoarele criterii: fie densitatea si frecventa de utilizare a acestuia, fie prin a aloca fiecarei subretele un Domain Controller propriu.

Asadar este recomandata amplasarea severului in subreteaua care include utilizatorii frecventi ai acestuia. In cazul servere-lor accesate de public, adica de catre toti utilizatorii, este de recomandat sa se utilizeze mai multe adaptoare Ethernet conectate cu fiecare dintre subretele.

O alta modalitate de a reduce traficul dintre subretele este aceea de a aloca fiecarei subretele un Domain Controller propriu si de a defini site-urile in Active Directory. Astfel utilizatorii se vor identifica si autentifica in domeniul propriu, daca acesta nu este disponibil se va folosi unul adiacent pentru autentificare.

Definirea subretelei

Dupa ce am planificat topologia subretelei, modul in care vor fi impartiti utilizatorii si amplasamentul echipamentelor hardware este timpul sa vedem cum se defineste subreteaua.

Asa cum am mai spus, subreteaua implica practic partajarea unei retele TCP/IP, de aceea este necesara o partajare a adreselor IP in blocuri mai mici ce pot fi utilizate pentru a defini subretele distincte. Spre exemplu, presupunem ca exista un bloc de adrese IP de clasa B de tipul 146.100.x.x, astfel ca implicit masca de retea va fi 255.255.0.0. Masca de retea indica faptul ca primii doi digiti ai adresei IP (adica 146.000) definesc reteaua, iar ultimii permit identificarea host-ului din acea retea. O astfel de adresa IP permite retelei sa gazduiasca pana la 65.534 de host-uri.

Probabil ca suna incitant la inceput, dar plasarea a 65.534 de host-uri intr-o singura retea este un dezastru. In cazul in care exista suficiente host-uri pentru a folosi adresele de clasa B, probabil ca ar fi mai usor sa se divizeze clasa B in mai multe blocuri de adrese clasa C.

Divizarea blocului de adrese de clasa B in mai multe adrese de clasa C implica schimbarea mastii de retea din 255.255.0.0 in 255.255.255.0. Astfel primii trei digiti vor indica partitia de retea, iar ultimul va face posibila identificarea host-ului. Urmarind firul logic, numarul de retea va fi 146.100.0 si seria de adrese IP va fi cuprinsa in sirul de la 146.100.0.0 la 146.100.0.245. In situatia in care numarul de adrese IP este depasit, atunci se va incrementa cu un numai al treilea digit. Noul sir de adrese va deveni astfel de la 146.100.1.0 la 146.100.1.254.

n Utilizarea adreselor de clasa C in subretea

In cazul in care este necesar un volum mai mare de adrese se poate apela la divizarea clasei C de adrese sau de a divide clasele A si B intr-un mod care sa permita o mai mare flexibilitate a numarului de adrese.

In exemplu anterior subnet mask-ul era fie 255 fie 0. Aceste numere zecimale sunt de fapt derivate din 8 valori de biti. In matematica binara 00000000 = 0 si 11111111 = 255. Cand schimbam un numar dintr-o adresa de subnetmask de l la 0 la 255, de fapt imprumutam 8 biti din spatiul adresei. Presupunand ca exista o clasa de adrese de clasa C, 192.168.42.x si este necesar sa o impartim in patru subretele cu cate 25 de adrese fiecare. Intrucat este un bloc de adrese de clasa C, portiunea de adrese IP, dupa care identificam hostul, este pana la 8 biti. Daca se doreste crearea unei subretele in acest bloc de adrese trebuie sa imprumutati cativa biti utilizati pentru identificarea hostului si vor fi folositi pentru identificarea subretelei.

Pentru a determina cati biti vor trebui utilizati pentru identificarea subretelei se va folosi formula 2^x-x, unde x este numarul de biti pe care ii veti utiliza. Spre exemplu, daca veti utiliza 3 biti, atunci se pot crea 6 subretele (2^3-2=6). Daca se utilizeaza 3 biti pentru subretea, apoi vor ramane 5 biti pentru identificarea hostului. Daca se aplica formula pe numarul de biti ramasi veti observa ca fiecare subretea va contine 30 de hosturi (2^5-2=30).

Revenim la ceea ce am descris la adresele de clasa B referitor la incrementarea bitilor utilizati la identificarea subretelei. Procedura este la fel, dar putin mai dificila. Primele numere ale adresei IP sunt 192.168.40. Aceste numere vor ramane constante; se va modifica numai ultimul numar. Acest ultim numar va trebui impartit in 3 biti pentru identificarea retelei si 5 biti pentru identificarea hostului. Astfel pentru a obtine reteaua 1 in binar trebuie sa avem 001 00000. Acest 1 va fi incrementat pentru fiecare subretea individuala. Avand 6 subretele, adresa va arata astfel:

Acum trebuie identificata adresa IP care se va potrivi in fiecare subretea. Cei 5 biti finali vor fi situati in sirul 00000 – 11111. Pentru a determina adresa IP a fiecarei retele trebuie combinat indicatorul de retea cu cel al hostului si apoi convertit in numar decimal. Astfel, pentru subreteaua 001 sirul de biti este: 00100000 Ö 00111111. Convertind in sistemul decimal, sirul de numere va fi cuprins intre 33 si 62. Aceasta inseamna ca adresele IP vor fi intre 192.168.40.33 – 192.168.40.62 pentru prima retea. La fel se vor calcula si adresele pentru fiecare subretea din cele 6.

Ultimul pas in acest proces este sa introduceti adresa subnet mask. Vechiul 255.255.255.0 nu va mai functiona, deoarece au fost imprumutati 3 biti pentru identificarea hostului. Cel mai usor mod de a crea o adresa noua este de a exprima ultimele numere in sistem binar unde: bitii imprumutati sunt reprezentati prin 1, iar cei pentru identificarea hostului sunt reprezentati cu zero. Astfel obtinem grupul de biti 11100000. Convertit in decimal, valoarea este 224. Astfel obtinem noua masca de retea plecand de la 255.255.255.0 si vom inlocui pe 0 cu 224. Astfel vom obtine subnetmask-ul pentru reteaua nostra 255.255.255.224.

Concluzie

Dincolo de cateva complicatii tehnice (cateva calcule matematice si cunostinte de matematica binara), ce pot fi depasite prin informarea adecvata, divizarea unei retele in subretele interconectate este o solutie fiabila pentru a scapa de cosmarul traficului excesiv.

Sursa: Pcworld

Cum sa alegi un DVD writer

Ce trebuie sa stii

Din ce in ce mai multi oameni sunt interesati de DVD-Writere – si nu este de mirare: pretul mediu al unui astfel de drive este in scadere. In prezent se invarte in jurul valorii de 100 USD. Exista doua formate incompatibile – DVD-RW si DVD+RW (si variantele write-once corespunzatoare, DVD-R si DVD+R) – care se lupta sa devina formatul DVD-Rewritable standard. Ambele formate scriu DVD-uri cu date sau video care pot fi citite de multe drive-uri DVD-ROM (dar nu de toate) si de playere DVD pentru televizor. Un al treilea format, DVD-RAM, le urmeaza indeaproape pe acestea doua, tras inapoi de incompatibilitatea sa cu majoritatea drive-urilor DVD-ROM si DVD-playerelor set-top.

Noile serii de drive-uri care sparg bariera formatului usureaza oarecum alegerea cumpararii. Majoritatea vendorilor ofera un drive care suporta atat DVD-R/-RW, cat si DVD+R/+RW, iar LG Electronics si Panasonic vand fiecare cate un drive care suporta DVD-R/-RW si DVD-RAM. Cea mai rapida viteza write-once disponibila a ajuns la 16X.

Functii cheie

DVD write-once: Recorderul tau va suporta unul dintre cele doua tipuri de media rivale: DVD-R (suportat de drive-urile DVD-RAM si DVD-R, precum si de toate drive-urile DVD-RW) si DVD+R (suportat de ultimele generatii de drive-uri DVD+RW, dar nu si de primele generatii de drive-uri). Suporturile DVD-R si DVD+R ofera cea mai buna compatibilitate cu DVD playerele set-top. In prezent, viteza medie de scriere este 8X atat pentru DVD-R, cat si pentru DVD+R.

Suporturile write-once sunt, de obicei, cea mai buna alegere pentru scrierea DVD-urilor video pe care vrei sa le vezi in playerul “de sufragerie”. Discurile DVD-R sunt mai ieftine daca le cumperi la pachet.  Cele DVD+R sunt ceva mai scumpe.

Expertii din industrie estimeaza ca suporturile write-once sunt compatibile cu aproximativ 85% din playerele set-top. Atentie la discurile 4X de pe piata, daca vrei sa le folosesti pe un drive DVD R/-RW 2X mai vechi: multe dintre acestea, mai ales cele produse de Pioneer, au o problema cu firmware-ul care blocheaza drive-ul sil-ar putea strica iremediabil, daca este folosit un disc 4X. Un upgrade de firmware, care este disponibil pe site-ul de Web al Pioneer, rezolva aceasta problema.

DVD rewritable: Printre formatele rewritable se numara DVD-RW, DVD+RW si DVD-RAM. Ultimul este cel mai putin compatibil dintre toate trei, dar este foarte bun pentru backup-uri de date. DVD-RAM este disponibil si la bucata si la pachet.

Multe dintre drive-urile DVD-RW de pe piata sunt mai incete decat cele DVD+RW. Primelor, care scriu date la 1X (unde 1X=1,38 MBps), in comparatie cu specificatiile DVD+RW-urilor de 4X si 2.4X, le ia cu un minut mai mult pentru a copia 500 MB de date. Burner-ele mai noi, cotate la 4X pentru scrierea DVD-R-urilor, pot scrie, in mod normal, discuri DVD-RW la 2X; totusi, burner-ele DVD+R 4X sunt cu mult mai rapide, scriind si DVD+RW-uri la 4X.

Expertii din industrie estimeaza ca discurile DVD+RW si DVD-RW sunt compatibile cu aproape 60% dintre DVD playere si drivere.

In schimb, doar cateva drive-uri DVD-RAM si DVD-ROM pot citi discuri DVD-RAM.

Drive-uri interne versus externe: DVD burner-ele interne fie ca folosesc un vechi conector IDE, fie ca au conexiuni mai noi serial-ATA, costa mai putin decat modelele externe, uneori chiar cu pana la 100 USD sau mai mult. Drive-urile externe utilizeaza fie interfata FireWire (IEEE 1394), fie USB 2.0; unii producatori ofera ambii conectori pe acelasi drive.

Inregistrare CD-RW: Majoritatea drive-urilor DVD-rewritable pot scrie discuri CD-R si CD-RW (dar drive-urile DVD-RAM si DVD-R nu pot). Insa DVD driverele scriu CD-R-uri destul de incet: drive-ul DVR-A04 DVD-RW scrie DVD-R-uri la doar 8X, in timp ce DRU-510A dual-format de la Sony scrie pana la 24X. In comparatie cu viteza tipica de scriere a unui CD-R, de 52X, DVD-Writer-ele sunt destul de letargice.

Pachetul software: Toate drive-urile includ un software proprietar DVD video, cum este My DVD de la Sonic, pentru crearea meniurilor si codificarea analog a continutului video in MPEG2, pentru a putea vedea DVD-ul video creat, pe un DVD player set-top standard. Mai mult, toate drive-urile pot crea DVD-uri cu date prin pachetul software de scriere si administrare (cum este RecordNow Max, care permite scrierea datelor prin “drag-and-drop” pe disc). Unii vendori, ca HP si Sony, includ si software pentru backup si editare video.

Cum e cu specificatiile

Formate, formate, formate: Ce inseamna toate aceste formate si care sunt diferentele intre ele sunt doar cateva dintre intrebarile unui cumparator de DVD burner. Asa cum drive-urile CD-RW folosesc discuri write-once si rewritable, DVD burner-ele pot fi lamurite cam la fel. DVD-R si DVD+R sunt cele doua variante write-once; DVD-RW, DVD+RW si DVD-RAM sunt cele trei variante rewritable pe care le intalnesti.

Drive-urile DVD-Rewritable au mai multe variante de viteze, la fel ca “verisoarele” DVD-ROM. Diferentele nu mai sunt la fel de mici pe cum erau odata: vitezele DVD-RW merg de le 1X la 12X; DVD+RW de la 2.4X la 12X; vitezele DVD-R sunt de la 1X la 8X; iar DVD+R, de la 4X la 8X.

Shopping Tips

Este viteza importanta pentru tine? Pentru acest tip de scriere, viteza nu este chiar o problema, din moment ce cele doua formate DVD write-once sunt apropiate comparativ. Totusi, viteza DVD-R poate varia in functie de discul folosit. Majoritatea drive-urilor DVD-R scriu la 8X, desi unele modele mai vechi sau portabile pot doar 4X. Drive-urile care scriu pe DVD-R-uri write-once si/sau discuri DVD+R la 12X au un avantaj special in fata DVD burnerelor lansate acum doi ani. Dintre toate formatele rewritable, viteza maxima de scriere a DVD+RW-urilor este aceeasi ca pentru DVD-RW: 8X.

Fii atent la compatibilitate. Dintre formatele write-once, atat DVD-R, cat si DVD+R sunt bine compatibile cu DVD playerele si DVD-ROM-urile existente. Unele playere mai vechi se potrivesc mai bine cu DVD-R decat cu DVD+R, pur si simplu pentru ca DVD-R este un format mai vechi. Discurile rewritable au ceva mai multe probleme cu compatibilitatea, asa ca iti va fi mai greu sa folosesti anumite discuri rewritable cu unele DVD playere si CD-ROM-uri.

Ia in considerare timpul de formatare cand alegi standardul de inregistrare. Toate discurile optice rewritable trebuie formatate inainte de utilizare – un proces care ar putea lua ceva timp. Insa drive-urile DVD+RW formateaza imediat (multumita faptului ca functia de formatare este integrata in firmware-ul intern), asa ca formatarea adauga doar putin timp procesului de scriere. In schimb, un drive DVD-RW are nevoie de un software pentru
formatarea discului inainte de scriere; in functie de soft si de versiunea utilizata, procesul de formatare poate dura chiar si o ora (din moment ce unele pachete software nu suporta decat formatarea intregului disc). Pachetele software mai noi suporta formatarea DVD-RW-urilor imediat.

Pentru un desktop PC, alege un drive intern cu interfata IDE. Din moment ce un drive DVD-Rewritable poate citi DVD-ROM-uri si CD-uri, poti inlocui fara probleme CD-ROM-ul sau DVD-ROM-ul existent. Daca placa ta de baza are suport Serial ATA, te va ajuta sa maximizeze viteza de scriere, insa doar modelele mai noi au aceasta conxiune interna de mare viteza.

Pentru drive-urile portabile sau desktop PC-urile cu conexiuni interne putine, ia in considerare interfata. Pentru drive-urile externe, vei avea cam aceeasi viteza la un drive FireWire ca si de la unul USB 2.0. Diferenta de cost este foarte mica, si pentru cativa bani in plus poti alege un drive care are flexibilitatea ambelor interfete.
Pachetul software conteaza. Toti producatorii ofera software cu drive-urile vandute retail; in general, softul acopera scrierea DVD-urilor si CD-urilor (inclusiv CD-uri audio), crearea DVD-urilor video si posibilitatea “drag-and-drop”. Totusi, unii vendori adauga si software pentru backup sau editare video.

Sursa: Pcworld